23 ianuarie 2021

Săriți lume, că mă bat singură!

Să ne înțelegem: N-am nimic cu persoanele de etnie. Doar că nu pot să le sufăr. Pe de altă parte, pe controlorii de troleu îi consider cei mai infecți oameni. Cum să te duci la muncă să te cerți cu oamenii 8-10 ore pe zi? De ce fac acest preambul? Păi mi s-a întâmplat să am parte de puțin teatru zilele trecute, într-un mijloc de transport RATBV. Că și așa teatrele-s închise în perioada asta. Problema, ușor de rezolvat, era că spectatorul, în speță eu, stătea cu spatele. Așa că m-am mutat pe scaunul vecin, am scos punga pe popcorn sau semințe, nici eu nu știu exact ce aveam, și am urmărit show-ul:

Trei controlori, un el și două ele, au blocat accesul unei persoane de a coborî, pentru că nu avea sfântul bilet. Bine, îl avea, dar era nevalidat, așa că nu se pune. Țeapă! Și pe măsură ce autobuzul avansa, etnica minoritară devenea tot mai agresivă. Că nu, că pe ea s-o lase să coboare, că nu-i de-aici și n-a știut, că e bolnavă, că trebuie să meargă la spital. Când e ceva de dat socoteală, ăștia toți vin sau se duc la spital. Asta e placa lor. Că vai! că i-au arătat că are bilet, nevalidat, repet, și că s-o lase să coboare. Eu priveam încântat. Că anticipam cumva unde se va ajunge. Când două entități sociale de o asemenea speță se întâlnesc, n-are cum să iasă ceva bun. Clandestina devenise agresivă, și o dădea pe aia ciudată: Ce, vrei să mă bați? Ți-am zis că am bilet, trebuie să ajung la spital și lasă-mă să cobor! Ce vrei de la mine? Totuși, n-avea cum să nu îți atraga atenția acel Ce, vrei să mă bați? 

Cu cât înainta autobuzul, cu atât mai agresivă era contravenienta. Uimire din partea mea, controlorii chiar au fost profi, nu s-au agitat, și serveau peste fileu la toate replcile agresive. Nice!

-Că ce vrei? Vrei bani? Vrei să mă bați?

-Nu, ți-am cerut să te legitimezi.

Și au ținut-o tot așa până la penultima stație, când dintr-un zvâc pornit, persoana le-a împins agresiv pe cele două controloare, vrând să coboare, moment în care organele au împins-o înapoi, iar asta ce a făcut? S-a autovătămat, strigând că Văleu, lume, iaca, m-au bătut. Săriiiți! Asta era justificarea ciudățeniei de întrebare repetată obsesiv: Ce, vrei să mă bați? Niciodată n-am fost de partea controlorilor RAT, dar de data asta, recunosc, aveau dreptate. Și m-a uimit, când controlorii au spus, termină cu circul și teatrul ieftin, că oricum sunt camere în autobuz. Hmm! Clever boys! 

Am coborât la capăt de linie prin singura ușă pe care șoferul a lăsat-o deschisă și mi-am văzut de ale mele. În trei minute am și uitat ce s-a întâmplat. Dar ca să vezi până unde merge ticăloșia acestei tipologii de om. Dacă nu erau camere, văleu, că au bruscat-o, că au bătut-o, că e victimă. Bla, bla, bla, văleu! Stai dracu' jos și taci!

Fac pariu că la întoarcere nu i-a mai ars de-a băga manele la telefonul mobil pe tren, pentru că era fix genul ăla de om care face așa ceva și dacă îi atragi atenția frumos, devine agresiv/ă. Începe să se bată singură, după care strigă Văleu!


22 ianuarie 2021

Sfârșitul copilăriei

Sfârșitul copilăriei
(2015)


E pace pe tot Mapamondul, toată lumea cântă "Kumbaya"


Oare cum ar fi o lume fără suferință? Fără lacrimi, sărăcie, războaie, foamete și inegalități? O lume fără durere și suferință, doar fericire și siguranță? Cum ar fi ca viețile noastre să continue ca înainte, exceptând un singur lucru: Nedreptatea. Ar fi o lume utopică, una pe care Arthur C. Clarke, faimosul și strălucitul scriitor de romane SF, a creionat-o foarte bine în Sfârșitul copilăriei, roman care a fost ecranizat în anul 2015 de către Nick Hurran într-o miniserie de 3 episoade și care face obiectul acestei recenzii.

Când eram adolescent, am luat pentru prima oară contact cu astronomia și astrofizica. Mă fascina la culme faptul că în acest Univers supergigantic, trebuie să mai fie cineva ca noi. Și în serile călduroase de vară, cu cer senin, atunci când priveam stelele, adesea mă concentram asupra uneia și mă întrebam dacă nu cumva e cineva acolo pe o planetă, care se gândește la noi.

În Sfârșitul copilăriei, cei veniți de dincolo înfăptuiesc utopia, iar spre deosebire de Stephen Hawking care vedea în contactul cu aliens drept o invazie amenințătoare, Clarke adoptă o poziție total opusă și asta e bine conturată în filmul de față, când Supraveghetorul dă dovadă de o înțelepciune nemaintâlnită. Firește, asta n-are cum să placă guvernelor, iar scepticismul reprezentanților puterii pune la îndoială moralitatea overlorzilor prin mișcarea de rezistență organizată, numită Liga Libertății, care să aducă înapoi starea de inegalitate și injustiție pentru a-și proteja privilegiile. 

În fapt, de ce să nu existe o mână de oameni care să dețină totul, iar restul populației să nu trăiască în mizerie și sărăcie? Prefer să se distrugă totul prin controlul nostru decât să avansăm sub al lor. Această mostră de orgoliu, de vanitate arată că umanitatea nu a trecut de etapa copilăriei. Întrucât Clarke, la sfârșitul copilăriei umanității face trimitere.

Mă gândesc dacă e justificată revolta că toate aceste binefaceri au fost posibile datorită extratereștrilor și nu au venit din partea lui Dumnezeu, Cel pururea iubitor și binefăcător. Oricum, după cum se pare, El se ascunde de noi și e nepăsător în fața suferinței umane, aș zice că e chiar crud din moment ce le tolerează. 



Să nu uităm că până la urmă e o ecranizare SF, una foarte reușită, atât prin poveste cât și prin tema filosofică și întrebările existențiale la care încearcă să răspundă. O ecranizare, pe care te convoc să o vezi.


05 ianuarie 2021

PSIHIATRIA ESTE O CRIMĂ ÎMPOTRIVA UMANITĂȚII ȘI AR TREBUI SCOASĂ ÎN AFARA LEGII

De aproape 150 de ani, psihiatria se preface a fi o știință medicală și o ramură a medicinei. Nu este și nu a fost niciodată o știință sau un tip de îngrijire medicală. Psihiatria modernă este condusă de asumpții empirice nedemonstrate, prejudecăți medicale și opinii pseudoștiințifice. În psihiatrie nu există fapte stabilite în mod științific sau dovedite în mod independent. Psihiatria, de fapt, nu are legi sau ipoteze testabile sau teorii coerente și comprehensive. Psihiatriei îi lipsesc în mod evident probele sau dovezile științifice pentru a-și susține pretențiile și sloganele vehiculate în mass-media asupra existenței “bolii mentale” sau a “dezordinilor mentale”. 

După aproape 70 de ani de practici psihiatrice și cercetări, încă nu există un test diagnostic pentru schizofrenie sau pentru oricare din celelalte 300 de     așa-zise dezordini mentale enumerate în ediția curentă a Manualului Diagnostic și Statistic al Tulburărilor Mentale, care este în mod esențial o listă de categorii determinate de judecăți morale asupra, chipurile, comportamentului anormal, publicate și propagandizate de Asociația Psihiatrică Americană (APA). D.S.M.-ul este este biblia oficială a psihiatriei organizate. D.S.M.-ul este echivalentul lui Malleus Maleficarum din Evul Mediu, pe care Inchiziția spaniolă îl folosea pentru a identifica, stigmatiza și arde pe rug vrăjitoarele și ereticii. Vrăjitoarele, ereticii și țapii ispășitori de astăzi sunt etichetați ca bolnavi mentali sau schizofrenici.

Spitalele de psihiatrie prin accentul pe care îl pun pe controlul comportamentului pacienților prin programe de modificare a comportamentului de mare risc, prin “tratamentele” biologice, prin constrângerile fizice și mecanice, prin ușile și saloanele încuiate, prin camerele de izolare, întotdeauna au manifestat mai multe elemente fasciste.

Aș vrea să mă concentrez asupra celor trei: frica, forța și frauda.

Acestea sunt principiile și politicile călăuzitoare folosite pentru a controla cetățenii și grupurile din populație pe care liderii guvernului și alte autorități, incluzând poliția și așa-numiții experți în sănătatea mentală, îi judecă a fi dizidenți, problematici sau dificil de controlat. Spitalele de psihiatrie sunt foarte asemănătoare sistemului de închisori. În închisoare sau în sistemul corecțional, psihiatrii sunt folosiți ca și consultanți pentru a proiecta programe periculoase, neetice de modificare a comportamentului și pentru a îndeplini experimente medicamentoase de mare risc asupra prizonierilor. Sistemul psihiatric și sistemul închisorilor se folosesc de frică, forță și fraudă în scopul controlului social și pentru a pedepsi – nu pentru scopul de a trata sau de a reabilita, care ambele sunt eufemisme. Este sau ar trebui să fie evident, că tratamentul forțat este de fapt o pedeapsă. Acest tratament este în mod frecvent crud și de aceea ar trebui să fie interzis în toate statele lumii care au semnat Declarația Universală a Drepturilor Omului. Practic toate tratamentele din facilitățile psihiatrice sunt forțate, sau sunt administrate fără un consimțământ informat. Aceste tratamente sunt administrate împotriva voinței “pacienților” (prizonierilor) sau cu consimțământul obținut prin amenințarea pacienților cu consecințe mai rele sau cu consimțământul obținut ținându-l pe “pacient” (prizonier) în necunoștință de cauză cu privire la informații importante despre riscurile serioase sau despre alternative. Consimțământul informat în psihiatrie este o înșelăciune crudă – nu există.

Frica / Teroarea – “Teroarea acționează puternic asupra trupului prin intermediul minții și trebuie să fie utilizată în tratamentul nebuniei. Frica însoțită de durere și de senzația rușinii uneori a vindecat boala.” Acest lucru a fost scris cu două secole în urmă, în 1818 de dr. Benjamin Rush, părintele psihiatriei americane și primul președinte al APA, a cărui figură încă mai apare pe sigiliul oficial al Asociației Americane de Psihiatrie. Dr. Rush a recomandat și a folosit teroarea prin proiectarea cămășii de forță, a scaunului tranchilizant și a “fricii de moarte“ pe numeroși pacienți ai azilelor psihiatrice din secolul al 19-lea. Rush odată și-a închis propriul fiu    într-un azil psihiatric. Ce fel de tată!

Frica este o motivație puternică în inducerea conformității, obedienței și pentru a determina oamenii să se supună autorității. Istoric, inducerea și manipularea fricii sau a terorii mascate a fost întotdeauna o politică cheie și o practică în toate regimurile fasciste ca de pildă Italia în timpul lui Mussolini, Germania nazistă în timpul lui Hitler și Uniunea Sovietică din timpul lui Stalin – și de fapt sub oricare dictatură. Amenințarea cu pedeapsa, tortura și amenințarea că vei fi ucis, este destul pentru a produce frică, panică și teroare printre cei mai mulți dintre oameni. Dacă nu faci ceea ce ți se spune vei fi ucis sau vei păți lucruri mai grave.

După cum este folosită în psihiatrie, frica sau teroarea este mai selectivă, dar este larg răspândită și este puternică. În instituțiile psihiatrice, psihiatrii recurg în mod frecvent la șantaj pentru a-i controla pe cei      “incontrolabili”, pe cei dificili sau ne-cooperanți. Psihiatrii și alți terapeuți iși amenință pacienții cu încarcerarea de lungă durată sau pe perioadă nedeterminată, cu doze ridicate de neuroleptice sau “antidepresive” administrate forțat și/sau îi amenință să îi transfere în instituții psihiatrice de maximă securitate mai severe dacă nu se conformează, nu reușesc să urmeze ordinele doctorilor, refuză să își ia “medicația”, refuză să urmeze regulile instituționale sau își supără gardienii în vreun fel. În general țintind populația captivă de pacienți involuntari, aceste amenințări, în mod caracteristic provoacă frica, iar medicii psihiatrii știu acest lucru. De exemplu, acum câțiva ani, mai mulți pacienți și foști pacienți ai Queen Street Mental Health Centre, celebrul spital de psihiatrie sau psiho-închisoare din Toronto-Canada, spuneau că psihiatrii i-au amenințat că dacă nu se calmează sau nu se controlează vor fi transferați la Penetag, o diviziune a Oakridge Penetanguishene Mental Health Centre, o instituție de maximă securitate din Ontario pentru modificarea comportamentului, cunoscută pentru tratamentele aspre și brutale aplicate pacienților. Penetag a fost și încă este recunoscută ca o pedeapsă, una dintre cele mai barbare psiho-închisori din Canada. Trebuia să fi fost închis în urmă cu mulți ani, în special după relatarea unor abuzuri severe comise de psihiatrul Steven Harper.

Amenințarea pacientului cu constrângeri fizice sau cu regimul celular este de asemenea extrem de eficient în trezirea fricii în pacienți. În practic fiecare secție sau unitate psihiatrică, există un loc numit eufemistic “Camera tăcută” , o cameră goală și uitată asemeni unei celule, cu o saltea sau chiuveta, iar de obicei nu există toaletă sau paturi. În timp ce vegetează în “Camera tăcuta” pacienții sunt uneori strâns legați în 2 sau 4 puncte cu manșete de piele în jurul încheieturilor mâinii sau/și a gleznelor picioarelor, neputând să se miște ore întregi. Chiar simpla amenințare cu pierderea libertății, spitalizarea involuntară sau să fii închis într-o instituție sau secție psihiatrică împotriva voinței tale, fără nici un fel de proces sau audiere publică este destul pentru a-i speria pe cei mai mulți. În România, acestea sunt criteriile sau motivele principale pentru a fi închis într-o instituție psihiatrică: judecata de a fi bolnav mental, judecata de a fi în pericol de a te răni fizic pe tine însuți sau pe alții, judecata de a nu putea să-ți porți singur de grijă! Notați că aceste criterii sunt judecăți morale subiective ale comportamentului dizident, bazate pe observație și opinie, nu pe realități medicale sau științifice. În ciuda faptului că boala mentală sau dezordinea mentală, care este o metaforă pentru dizidență, nu a fost niciodată clasificată ca o boală medicală, doar medicii sunt autorizați legal să facă asemenea judecăți fatale.

În România, orice doctor poate semna o hârtie de internare care forțează un individ să fie închis în orice instituție psihiatrică pentru primele 72 de ore de observație și evaluare fără a fi nevoie de o hotărâre judecătorească. Doi alți doctori pot semna o hârtie de internare autorizând întemnițarea individului pentru încă 2 – 4 săptămâni.

Amenințarea sau faptul de a-ți pierde libertatea fiind închis într-o instituție psihiatrică, pentru zile sau luni este înspăimântător. Lipsa dreptului de a-ți putea susține cauza printr-un avocat în România, face ca dreptul de a face apel sau de a protesta să fie inexistent și acest lucru servește la sporirea fricii și disperării oamenilor. În spitalele de psihiatrie din România ți se confiscă telefonul la internare încălcându-ți-se dreptul de-a comunica cu membrii familiei sau cu un avocat. Simpla amenințare a unui tratament psihiatric forțat precum și tratamentul însuși, pot fi terorizante – de exemplu, electroșocurile de asemenea numite și terapie electroconvulsivă (ECT), dar mult mai precis numite spălare electroconvulsivă a creierului de câțiva supraviețuitori și critici ai acestui tratament printre care Leonard Frank. Încercă să-ți imaginezi teroarea lui și teroarea altora care au îndurat aceeași soartă. Spre surpriza multor persoane, acest tratament barbar care este de natură să distrugă creierul și memoria nu numai că există, dar se și dezvoltă în Canada și Statele Unite. Principalele lui ținte sunt femeile și persoanele în vârstă, în special femeile în vârstă.

Mai există apoi amenințarea medicamentelor psihiatrice numite “medicație”. Aceste chimicale ca de pildă tranchilizantele minore, antidepresivele și antipsihoticele ca de exemplu, Haldolul, Modicate, Thorazin și          așa-numitul modificator al dispoziției Litiu, nu sunt substanțe naturale ci otrăvuri fabricate, în mod adecvat numite neurotoxine de către psihiatrul și criticul psihiatriei Peter Breggin în mai multe din cărțile sale și de către Joseph Glenmullen un instructor în psihiatrie la Harvard Medical School, în cartea sa “Prozac Backlash”. Aceste chimicale nu au o valoare sau un beneficiu medical dovedit. Ceea ce fac ele este să controleze sau să înfrângă orice comportament, stare sau emoție problematică sau perturbantă. Aceste toxine, în mod particular neurolepticele ca Olanzapina, Haldolul, Modicate, Clorpromazina sunt atât de dăunatoare și puternice încât mulți supraviețuitori ai psihiatriei și alți critici le numesc lobotomii chimice sau cămăși de forță chimice. Eu le numesc cătușele minții.

Aceste droguri au multe efecte care dăunează, numite “efecte secundare” pentru a minimaliza modul în care sunt ele percepute, ca de pildă tremur, mișcări incontrolabile ale mâinilor sau ale altor părți ale corpului (care survin în boli neurologice ca Parkinson sau diskinezia tardivă), crampe musculare puternice, vedere încețoșată, coșmaruri, izbucniri bruște de manie, agitație, pierderi de memorie, leșin, tulburări ale circulației sângelui, hipersalivație, crize si moarte subită. De fapt aceste așa-numite “efecte secundare” sunt efectele intenționate ale medicamentelor. Aceasta frică de medicamentele psihiatrice este compusă din ignoranța și incertitudine, pentru că psihiatrii și alți doctori omit să informeze pacienții asupra efectelor îngrozitoare ale acestor medicamente.

Fără folosirea amenințării sau a forței, fascismul nu putea exista. Machiavelli, Mussolini, Hitler știau acest lucru. Toți dictatorii și tiranii știau acest lucru elementar. Și acesta este cazul psihiatriei. Fără utilizarea amenințării și a forței, psihiatria instituțională ar muri. O mulțime de psihiatrii ar rămâne fără locul de muncă. Psihiatria iși obține autoritatea și puterea de a încarcera, spitaliza involuntar, și de a amenința persoanele împotriva voinței lor din partea statului.

Legislația din domeniul sănătatii mentale – Legea 487/2002 votată de Parlamentul României dă psihiatrilor si altor medici, puterea de a spitaliza involuntar orice persoană despre care ei cred, după numai câteva minute de examinare că reprezintă un pericol pentru sine însăși sau pentru alții. Acest lucru este problematic. Legea sănătații mentale presupune în mod greșit faptul că doctorii pot prezice comportamentul periculos sau violent, ceea ce in realitate ei nu pot face. Trebuie subliniat faptul că legea sănățatii mentale din România permite în mod legal statului, folosirea forței pentru a reține sau încarcera oamenii pentru zile, săptămâni sau luni. Din nefericire nu a existat niciodată un protest public asupra faptului că oamenii judecați sau presupuși a fi nebuni sau periculoși, dar care nu sunt acuzați de nici o infracțiune, pot fi cu toate acestea închiși fără nici un fel de judecată sau fără a li se acorda drepturile legale prevăzute pentru oameni acuzați de infracțiuni ca de pildă uciderea sau violul. Aceasta este detenția preventivă, care este ilegală in România și în celelalte așa-zisele țări democratice, dar care este legală și care constituie o practică obișnuită în toate statele polițienești și în țările totalitariste. Nu cunosc niciun proces care să pună problema spitalizării involuntare ca detenție preventivă și prin urmare ca neconstituțională.

În psihiatria instituțională din statele fasciste tratamentul forțat este regula, nu excepția. Tratamentul forțat și complicate experimente medicale impuse miilor de evrei, țigani, deținuti politici, femei și copii au fost îndeplinite în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, în lagărele morții de pe tot întinsul Germaniei naziste.

Există acum dovezi incontestabile că au fost psihiatrii germani, în mod special profesorii proeminenți din psihiatrie și șefii departamentelor psihiatrice care au fost responsabili pentru inițierea și administrarea infamului program T4, care a implicat uciderea în masă în timpul holocaustului a peste 200.000 de pacienți psihiatrici și mii de copii și adulți bolnavi și handicapați. Termenul eutanasie și moarte blândă folosite pentru a descrie acest program criminal este un crud eufemism.

Mare parte din psihiatria biologistă care este în mare măsură bazată pe asumpții nedovedite despre cauzele biologice și genetice ale schizofreniei și ale altor boli mentale, iși are originea la psihiatrul rasist și eugenist din Germania nazistă, Ernst Rudin care a propagat mitul că schizofrenia este o boală genetică.

El împreună cu sute de alți psihiatrii din programul T4 de ucidere în masă a pacienților psihiatrici este încă citat în câteva articole din jurnalele psihiatrice, așa cum a dovedit cercetătorul Lenny Lapon în strălucitoarea sa carte “Asasini in halate albe: Genocidul psihiatric din Germania nazistă” . El a arătat că mai mulți psihiatrii germani din epoca nazistă au emigrat în Statele Unite și Canada și au reușit să-i îndoctrineze pe mulți dintre colegii lor cu teoriile lor biologice, genetice și rasiste asupra bolii mentale. Heinz Layman care a emigrat în Canada în 1937 este principalul responsabil pentru introducerea Thorazinului și a Clorpromazinei și a promovat uzul medicamentelor psihiatrice în Canada.

Acum avem o epidemie de leziuni ale creierului cauzate de medicamentele psihiatrice, parțial datorate lui Layman și celorlalți doctori pe care i-a învățat. Într-un articol dintr-un jurnal din 1954, Layman admitea că Thorazinul este “un substitut farmacologic pentru pentru lobotomie”. În ciuda recunoașterii publice al acestui fapt alarmant, Layman nu a încetat să folosească acest medicament pe mulți dintre pacienții săi “schizofrenici” din spitalul Douglas din Montreal. Layman deasemenea l-a convins pe Ewen Cameron să administreze clorpromazina și multe alte medicamente pe lângă cantități enorme de electroșocuri. Clorpromazina, considerat un medicament experimental la acea vreme, a fost în mare măsură folosit pe mulți pacienți în infamele experimente de spălare a creierului conduse de Cameron în institutul Allan Memorial în anii 1950 si 1960.

Atunci nu a existat consimțământ informat, așa cum nu există nici acum. În timpul nazismului doctorii nu cereau permisiunea. Potrivit ideologiei naziste aceștia erau “consumatori inutili” sau ”subumani”. Aceasta este atitudinea care încă domină psihiatria biologistă de pe întinsul Americii de Nord. Altă moștenire a psihiatriei din Germania nazistă este ampla acceptare și justificare a abuzurilor pentru a înfrânge voința pacienților necooperanți sau rebeli. Restricțiile fizice sau mecanice ca de pildă curelele, sforile, centurile, cătușele și captivitatea în izolare sunt folosite în instituțiile psihiatrice nu pentru a trata sau pentru protecție ci pentru a pedepsi oamenii pentru comportamente dizidente sau rebele. Această etalare nudă a forței și amenințărilor împotriva pacienților de către personalul spitalelor seamană cu brutalitatea personalului psihiatric german din timpul holocaustului.

Un foarte adecvat citat al lui Leonard Roy Frank, autorul cartii “Influencing Minds” este acesta : “Mistificarea este apărarea psihiatriei împotriva pericolului de a se afla”. Multe dintre etichetele sau diagnosticele folosite de psihiatrii nu se referă la probleme psihiatrice reale sau la boli existente. Profesorul de psihiatrie Thomas Szasz a expus frauda și mitul conceptului de boala mentală în multe cărți, începând cu clasica sa carte “Mitul bolii mentale“. Această deformare este una dintre cele mai mari scandaluri științifice din epoca noastră. Cuvintele codificate care sunt acum folosite în psihiatria biologistă ca de pildă antidepresivele, nu ajută oamenii să-și depășească depresia și nu înțeleg cauzele depresiei. Termenul “camera tăcută” este o expresie frauduloasă pentru captivitatea în izolare. Cuvântul “medicație” este de asemenea un eufemism înșelător pentru substanțele toxice la care mulți dintre noi au fost supuși. Acest text e o încercare de a arăta că psihiatria coercitivă, instituțională are o istorie fascistă și că psihiatria biologistă așa cum e practicată astazi în instituțiile psihiatrice din România și nu numai, este încă bazată pe frică, forță si fraudă. Psihiatria nu merită sprijinul public și guvernamental și nu ar mai trebui finanțată din banul public. Trebuie inițiate toate demersurile pentru a scoate psihiatria în afara legii și pentru a o condamna în mod public! Trebuiesc creeate propriile noastre alternative față de sistemul monstruos și diabolic al sănătații mentale sprijinit de Legea 487/2002 votată de Parlamentul României. Făcând acest lucru devenim mai puternici. Aceasta este munca noastră, provocarea noastră și speranța noastră.

Textul a fost adaptat de mine la situația socială și juridică din România precum și la legile statului român întrucât nu se supune reglemătărilor legii drepturilor de autor ba, chiar e încurajată distribuirea textului prin toate mijloacele de comunicare. Textul a fost modificat în momentul în care m-am certat urât de tot cu psihiatria și în care am încercat  să-i aduc pe cei de la CCHR (Citizens Commission on Human Rights) în România. Nu a fost posibil, dar încă încerc. Pentru că sistemul legislativ tolerează astfel de încălcări ale drepturilor fundamentale ale omului, medicii sunt protejați. Dacă faci o plângere penală la parchet, îți este clasată pe motiv că fapta nu există. 

Am luat legătura cu cei de la CCHR și vreau să le arăt și să le povestesc prin ce trec ființele umane care sunt puse sub cheie, care sunt aruncate în spatele gratiilor fără a avea dreptul la un proces asistat de un apărător, iar toată terapia cu medicii psihiatri se reduce la o milogeală pentru a fi eliberat cât mai curând posibil. Să știe și lumea cât de mult e România ancorată și bine înfiptă în Evul mediu timpuriu. Pentru că vina mai mare aparține a celui care n-a împiedicat decât a celui care a înfăptuit.

30 noiembrie 2020

"The Queen's Gambit - serialul anului 2020"


"Tabla de șah e lumea, piesele sunt fenomenele universului, regulile jocului sunt legile naturii, iar jucătorul advers e ascuns în noi"

Dacă serialul ăsta avea în centru un tip, în jurul acestei povești, nu cred că avea atâta succes. Dar așa...
Ei bine, frumusețea și premiza de la care pleacă acest serial o dă tocmai Anya Taylor-Joy care o interpretează pe Elizabeth Harmon, o fată crescută în cenușiul și suferința unui orfelinat, care învață șah de la îngrijitorul de serviciu într-un subsol și ajunge campioană mondială, nu înainte de-a cunoaște sărăcia, umilința, nepăsarea părinților adoptivi dar mai ales eșecul.

Producția e formată din 7 episoade și se bazează pe romanul omonim a lui Walter Tevis, 7 episoade pe care le-am devorat consecutiv, în care am fost prins încă de la începutul primului episod.

Serialul ăsta nu e un film cu și despre șah neapărat, cum multă lume spune, acesta e doar liantul. Farmecul e dat de interpretarea tipei, de expresivitatea, de șarmul, de stilul ei dar și de poveste. Am râs, am plâns și m-am îndrăgostit de filmul ăsta, dar mai ales m-a motivat când am văzut-o pe Beth Harmon în calitate de performer. E serialul anului 2020, și unul din cele mai bune seriale pe care le-am văzut eu. 

Las trailerul să spună mai multe, pentru că în ultima perioadă am avut momente când m-am hotărât să mă las de scris pe blog, dar Gambitul Damei m-a făcut să reiau cronica de film, (deși nu am mai scris și nu aveam de gând să scriu despre seriale) și să scot tabla de șah de sub canapea. Let's play!


19 noiembrie 2020

Sistemul medical din județul Covasna mi-a arătat că statul român se pișă pe cetățenii săi

Acum 20 de ani, m-am mutat în județul Covasna și copil fără boli n-am avut contact cu doctori sau spitale, nici măcar cu medicul de familie să-i cer scutire când chiuleam de la liceu. Îmi cumpăram una și aia era.

Pe la 17 ani, se îmbolnăvise maică-mea, o durea rău coloana și ne-am hotărât să mergem la policlinica din Sf. Gheorghe pentru a o vedea un doctor. Asta acum foarte mulți ani, o iau cu începutul. Ei bine, ce îmi amintesc eu, e că era un doctor în trecere prin fața ușii cabinetului său și când maică-mea l-a abordat au avut un scurt dialog și i-a zis vă rog frumos domnu' doctor, că mă doare, la care nemernicul a trecut mai departe și a ignorat-o ca și cum era un boschetar de pe trotuar care cerșește și treci cu vederea peste el. Încerc să mă abțin, să fiu cât mai moderat în discurs, atât pot spune, că dacă în prezent aș mai fi martor la o astfel de scenă, n-aș mai fi responsabil pentru actele mele. După o vreme, mama s-a operat la Brașov de hernie de disc și s-a uitat povestea.

Cam tot în acea perioadă o vecină de la noi care a și murit între timp avea probleme cu tensiunea arterială, și a chemat ambulanța. Și o chema în repetate rânduri iar din povestirile aparținătorilor, echipajul cu care era dotat ambulanța era format dintr-un șofer miserupist care în timp ce femeia agoniza și făcea crize, întreba liniștit de carnet de sănătate și de asigurare, nici vorbă de primul ajutor sau altceva. Ăla e considerat erou din prima linie azi, hai să-l prea-slăvim.

Să trecem la cazurile mele. Avusesem prin 2010 o spondiloză lombară tratată precoce, dar mai erau semne reziduale, așa că mi-am făcut o programare la policlinica din Sf. Gheorghe, la cabinetul de neurologie. Bine, durerile erau destul de mari, dar neavând bani să mă tratez la privat, am așteptat să-mi vină rândul. Aia de la fișier mi-a comunicat că numai după 2 luni și ceva e disponobil domnu' doctor. În regulă, aștept două luni și când mă prezint în fața cabinetului, erau vreo 40 de persoane. Și am întrebat cetățenii, dacă a apărut medicul, dar acesta nu voia să-și facă simțită prezența. Era probabil ca dr. House, care fugea de muncă, spre deosebire de faptul că ăla e un film ficțiune iar personajul era realmente un geniu. Revenim. Ce a făcut domnul doctor? Și-a permis să nu vină la muncă! Am așteptat ca proștii 35-40 de oameni și medicul, pardon, nemernicul efectiv nu a venit la serviciu. Băi! Pe ce lume trăim? Pe ăștia nu-i controlează nimeni? Nu semnează nicăieri o condică de prezență, ceva, habar n-am! Mi se pare absolut strigător la cer! Deci ăla nu a venit la muncă, despre ce vorbim aici?

Mai departe...

Văzusem pe la televizor acum mulți ani, o campanie de donare de sânge. Era chiar și o reclamă mișto cu niște chirurgi în sala de operație pregătiți cu de toate dar neputincioși în fața crizei de sânge. Așa că ne-am gândit eu, fratele meu și iubita lui să mergem la centrul de transfuzii, să donăm sânge. Bună dimineața (era vreo 9 ceasul) am venit să donăm sânge. S-a uitat aia zâmbitoare la noi, vâzându-ne tineri și dornici să facem un bine și ne dă un răspuns care ne lasă uimiți și confuzi: Nu este doamna doctor aici, veniți mâine. Frate-miu atât de nervos era încât a vrut să semnaleze presa, iar într-o discuție cu cineva, mi-a spus pe bună dreptate, că dacă se afla că aia de la transfuzii nu era la post în acea criză națională de sânge, când au venit donatorii, zbura în secunda doi din serviciu.

Bun, asta a fost doar încălzirea, credeai că le-ai auzit pe toate?

În 2015 am avut unele simpome ce aduceau a peritonită nici acum nu știu ce era exact, nu mi-a tradus nimeni ecografia, cert e că era ceva rupt în intestinele mele, în zona abdominală și am agonizat timp de 10 ore în care echipajul de la ambulanță a început să râdă de mine la strigătele mele de durere. Medicul de gardă de la UPU Sf. Gheorghe a avut un comportament absolut mizerabil, motiv pentru care le-am făcut plângere penală la poliție, la consiliul județean și la colegiul medicilor. Mi-au cerut analiza toxicologică crezând că sunt vreun drogat și îmi amintesc că atunci când m-au întrebat dacă sunt alergic la ceva, le-am spus că doar la înțepătura de albine. Personalul medical a început să râdă când medicul de gardă și-a permis să facă o glumă cu Nu avem albine aici, iar acolo era distracție la superlativ și se râdea în hohote. Am plecat în șlapi din mizeria aia de spital, m-am dus la gară și am luat trenul către Brașov. La 4 dimineața am ajuns la Spitalul Județean Brașov cu un taxi de la gară, pentru că ar fi trebuit să aștept și să dau iar explicații dacă aș fi sunat la 112. La ora 14.00 ziua precendentă am chemat salvarea din județul Covasna care m-a transportat în hohote de râs și batjocură la Sf. Gheorghe, iar la 4.00 a.m. am ajuns la UPU Brașov, timp în care am agonizat și am trecut prin niște chinuri teribile.

Nu știu parcă m-am consumat destul și nici nu mai pot să-mi duc la capăt articolul după schiță. Să detaliez despre cum am ajuns în 2016 la UPU a Spitalului Județean Covasna și un pulică de douăzeci și ceva de ani se comporta de parcă spitalul era moștenit de la tac-său când stătea ca șeful pe scaunul ăla în care scria și avea o atitudine de director? Că i-am zis că nu doresc nimănui să treacă prin ce trec eu și bizonul mi-a răspuns că cine vă credeți? doar pentru că era și este foarte-foarte prost și nu cunoaște limba română suficient de bine încât să facă diferența? Chiar, cum îi angajați pe ăștia care nu știu româna la perfecție într-o instituție publică a statului român? Suntem în ținutul secuiesc, de aia nu? Toată lumea de la noi din comunitate știe că dacă ai probleme grave de sănătate și ajungi la Sf. Gheorghe, nu mai scapi viu. Mori efectiv! E un fapt, chiar se vorbește în termenii, păi unde l-au dus, la Sfântu Gheorghe, sau la Brașov? Că dacă l-au dus la Sfântu Gheorghe nu mai are nicio șansă, moare cu zile. 

Eu am relatat experiențele mele directe, nici nu vreau să mă gândesc ce se întâmplă cu muribunzii care mai mult ca sigur așteaptă pe o targă și sunt ignorați, ca domnul Lăzărescu din filmul lui Cristi Puiu din anul 2005 care voia să atragă atenția asupra acestui sistem infect ai cărui oameni trebuie stârpiți. 

Și apropo de muribunzi și de cât de superficial sunt tratați aceștia, trebuie să aduc în discuție și cazul tatălui meu, chiar dacă mă afectează. Înainte de a chema ambulanța, acesta a tușit sânge având probleme la plâmânii, era cu un picior în groapă, amețit, nu putea sta în picioare, iar personalul de pe ambulanță, cei care sunt considerați eroii din prima linie și pe care ar trebui să-i respectăm, ba chiar să-i prea-mărim și slăvim, i-au spus tatălui meu să meargă pe propriile picioare până la salvare. Bă, jigodiilor! Bă putorilor! Vă era lene și să aduceți targa și să-l cărați 5 metri? Taică-miu era inconștient cu sânge pe față de la hemoptizie și i s-a cerut să meargă pe jos și să urce de unul singur în salvare! Ăștia sunt eroii din prima linie? Păi ăștia nu numai că nu trebuie considerați astfel, ci trebuie atârnați de vreo grindă într-un cârlig și agățați de limbă. Să mai menționez că nu m-au lăsat să-l văd în ultimele clipe de viață pentru că nu aveam papuci care costă 1 ban iar aceștia sunt vânduți cu 50 de bani și că n-am putut să-l vedem pentru că n-aveam niște căcaturi de monede de 50 de bani, ca să cumpărăm botoșeii ăia albaștrii de la un tonomat, care apropo, sunt o afacere pentru toți managerii de spitale? O my God! Am scris 100 de articole pe site-ul ăsta, dar la niciunul nu am simțit nevoia că vreau să omor pe cineva!

Calitatea morală josnică a celor care lucrează în sistemul sanitar de la infirmiere (bine, hai că ălea nu se pun) la asistente și medici, până la managerii de spitale în frunte cu toți ticăloșii și jigodiile de la minister face ca tragedia de la Piatra Neamț să pară ceva banal, la ordinea zilei. N-ar trebui să mire pe nimeni ce s-a întâmplat acolo, doar să ridici din umeri și să dai pe alt canal.

Iar ce se întâmplă la Sfântu Gheorghe..? Ar fi de completat, și de făcut observații dar prefer să mă abțin. Ăsta e sistemul medical din județul Covasna, o părticică infimă cu care m-am intersectat eu. Ce o fi pe de-a întregul? Sunt considerat extremist dacă proclam că toți miniștrii sănătății ar trebui puși în fața unui pluton de execuție? Cel mai probabil. La finele acestui articol indiferent cum îl considerați nu pot decât să vă doresc să nu ajungeți pe mâna doctorilor în general și a celor de la Sfântu Gheorghe în special și... 

multă sănătate!

O... Păpădie!


Sfârșitul lumii de-ar fi să fie

Ce-ar fi mai mult

Decât explozia în vânt

A unui glob de păpădie?

O pandemie?

O comedie?

O melodie?

O fantezie..?


18 noiembrie 2020

Coming Back to Life

 Cred că piesa asta merită o recenzie la cât e de mișto. E atât de pură și pozitivă dincolo că e de pus în colecție și de ascultat într-o viață iar și iar și iar. O voce excepțională însoțită de versuri profunde, ritm, linie melodică și coloană sonoră tipică stilului rock psihedelic, inventat de Pink Floyd care a impus acest curent și i-au consacrat timp de câteva decenii. Și dă și o culoare optimistă raportat la articolul anterior.



02 noiembrie 2020

În România dacă ești depresiv, ai toate șansele să te duci dracului

Dacă ți se pare că ai mai citit asta odată, n-ai un deja-vu. A mai fost publicat pe un blog defunct, și era nevoie de o republicare a unui astfel de articol, (care a suferit modificări nesemnificative) pentru că avem și depresivi printre noi. Depresia nu e un subiect uşor, iar despre ea s-ar putea scrie şi dezbate mult şi bine, şi abia dacă s-ar fi atins punctele esențiale.

Fiind cea mai săracă țară din Europa, România îndeplinește cu succes toate condițiile pentru a avea cea mai mare incidență a bolilor mintale din Uniunea Europeană, lucru care nu ar trebui să mire pe nimeni având în vedere că alocăm sănătății cele mai mici sume din PIB din țările Uniunii Europene. Adăugând la asta nesiguranța zilei de mâine, traiul de pe o zi pe alta, disperarea, singurătatea, lipsa speranței și propria neputință în multe cazuri, ajungem să ne confruntăm cu o rată a depresiei foarte ridicată. Sincer, acuma mie nu-mi pasă că situația asta e cum e la noi, că nu elaborez eu politici sau strategii de sănătate, nu sunt plătit și nici nu am competențe pentru asta.

Am menționat în treacăt situația din mândra noastră țară ca să-ți faci o imagine de ansamblu măcar formală, asupra fenomenului, pentru că sigur ai și tu în cercul tău social persoane care suferă de depresie într-o formă mai mult sau mai puțin ușoară. Spre deosebire de alte boli mintale, depresia e o maladie care nu intră în lista bolilor care îți aduce stigmatizare din partea societății, iar ăsta e un avantaj enorm pentru subiect.

Din păcate, poporul român nu a atins maturitatea și nu a ajuns la nivelul la care să nu discrimineze un bolnav psihic, iar persoana cu afecțiune, pe lângă boala în sine peste care este nevoită să treacă, trebie să îndure și prejudecățile oamenilor cu care interacționează. Chiar și tu i-ai discriminat sau cel puțin ai făcut glume pe seama lor, așa că nu fi ipocrit sau prințesă!

…La început te gândești că ai o zi mai proastă. Suferi.

Te scufunzi în durere. Sigur o să treacă… Nu intenționezi să spui celor din jur. Te vor privi ciudat sau te vor lua peste picior în timp ce-și vor vedea de ale lor -în principal glume și subiecte de oameni mici-.

Eram în clasa a 12-a când am avut primele simptome. Dacă mă tratam precoce, poate nu treceam prin 5 (!) parasuiciduri. Statul român, nu face nimic pentru depresivi. Nu finanțează și nu decontează ședințe de psihoterapie iar dacă treci printr-o criză și ai gânduri suicidare serioase, și te adresezi unui spital de profil, ești pus pe o listă de așteptare și speri să ai noroc să treacă de la sine până la următoarea criză (că de depresie nu scapi) în timp ce suferința ta atinge cote insuportabile. Sau ești cu totul ignorat, pentru că acuma avem acest nou personaj în scenariu: SARS-CoV-2. Cu toate astea, în majoritatea spitalelor de profil, e de-a dreptul insuportabil să stai -pârnaie fără să te atingă la cazier-.

Cuvintele uneori blochează sau fac neputincioasă exprimarea unei dureri care atinge și depășește paroxismul. „Sângerezi” pe dinăuntru și de cele mai multe ori, în loc să ai parte de o mângâiere, primești un șut în cur exact când îți este mai greu. Prietenii te ignoră, sunt sătui de tine… iar ăsta cu depresiile lui? Mă obosește! Sunt stări de durere prin care trec zile la rând, când îmi stric relațiile sociale (pentru că tac, m-am săturat să-mi mai exprim suferința) pentru că răspund în doi peri sau deloc, iar pentru asta sunt catalogat ca mizantrop, anti-social, indezirabil, arogant, apatic etc.

Mă gândesc că sentimentele astea încearcă să-mi spună ceva adevărat, un mesaj de la propriul meu suflet despre felul în care îmi trăiesc viața și natura vieții în sine. În primul rând, îmi spun că felul meu de a trăi nu mai merge. Și nu mai merge demult. De fapt, nici nu știu dacă a mers vreodată. Pentru că este instituție a statului român, aici amintesc și de biserică, a cărei reprezentanți mai mult te acuză decât să te înțeleagă. Spun că sunt gânduri de la satana și ești pus să faci nu-știu-ce rahaturi de ritualuri, sau să spui Tatăl nostru de nu știu câte ori.

Ce te faci când familia nu te înțelege, prietenii nu-ți sunt alături, instituțiile statului tratează problema în stil birocratic și profund dezumanizant și neimplicat? Ce te faci când „sângerezi” pe dinăuntru, când n-ai bani să plătești o ședință de terapie la psiholog, când ești apatic pentru cei din jur datorită unei boli care e tratată cu superficialitate și-ți strici relațiile sociale fără ca cei din jur să înțeleagă dimensiunile la care se ridică suferința ta? Păi te duci dracului, așa cum spune biserica ortodoxă că se întâmplă cu sinucigașii. Apropo de biserica ortodoxă, aceasta are o atitudine absolut mizerabilă față de depresie și de consecințele ei. Te condamnă la iad, fără să analizeze că tu erai de fapt în iad.

Depresia există. Ea nu poate fi înțeleasă de cei care au citit în cărți despre ea sau doar au auzit despre. În toată deplinătatea și splendoarea ei, ea poate fi înțeleasă doar de către cei care au sângerat pe dinăuntru. Minutele și orele pe care trebuie să le îndurăm nu pot fi comparate cu nimic.

Există și teorii care te învinovățesc pentru că meriți ceea ce trăiești din pricina faptului că gândirea ta îți dă astfel de stări, dar gândirea asta nu e cauza a ceea ce trăiești, ci efectul care e confundat cu cauza. Nu stau să pierd vremea cu adepții acestor teorii pentru că e ca și cum ai străbate deșertul pe jos.

Depresia e boala secolului nostru. Depresia doare, deși nu se vede pe RMN sau CT, și da, de la depresie se poate muri!

02 septembrie 2020

Am văzut pe Netflix „Ziua perfectă a Franței”

ZjY3NDkwMGYxZjkyNzVjNmUzYWU1ZjdiYzdh.thumb
Ce să fac bre cu acest trofeu? Să-l dau acuma de pământ? Sau mai bine aștept câțiva ani și-l trântesc atunci când îi dau și un cap în piept lui Materazzi?

E despre cum au reușit ei să câștige Campionatul Mondial de fotbal din 1998 la ei acasă, într-o finală împotriva Braziliei. Drăguț la început. Apăreau tați cu fiicele lor care erau născute pe 12 iulie 1998, acuma numa’ bune de pus pe tărălău, copii de mingi care au reușit să atingă Cupa Mondială până să fi fost scoși de jandarmi, party-urile lor făcute pe străzile din New York la ora locală împrăștiate de poliție, într-un fel emoționant, ce să zic...

Când Zidane a dat două goluri cu capul și Emmanuel Petit a închis tabela și au pus cupa în mâinile francezilor... ce vremuri. Aveam 12 ani când am văzut finala asta. Totuși, în documentar, lacrimogen pentru francofoni dar nu numai, nu-i vezi odată pe brazilieni atingând mingea. Dar nu asta-i ideea și cred că am lungit-o prea mult. După finală, în film sunt prezentate lungi cadre cu petrecerea franțuzilor și la un moment-dat, în toată „nebunia” aia, apar și niște suporteri care arată cât de încântați sunt de politica imigraționistă. În alt interviu, cu alte persoane, niște suporteri printre care și una din lumea modei declară sus și tare că Franța i-a unit pe toți indiferent de culoare și rasă. Bă rasiștilor și ultranaționaliștilor... Nu mâncați căcat!

Bă! Voi  nu sunteți un exemplu de acceptare a cosmopolitismului și a multiculturalismului. Britanicii și alții da! Nu cumva să vă spurce careva țara, cea mai naționalistă țară din lume! Ca să vă spurc limba, vous parlez tous jours de nous roumaines que nous sommes gitans.

Cum să dai așa ceva, că acum n-a mai contat culoarea și națiunea? Că toată LUMEA cânta și se bucura că a câștigat Franța acum 20 de ani? Eu sincer nu m-am bucurat și-mi amintesc că la următorul Campionat Mondial, Franța a ieșit încă din faza grupelor cu 0 (zero) puncte în timp ce Brazilia a câștigat finala. Dar iar nu-i vorba despre asta.

E despre ipocrizie și aroganță. Că sunteți încântați și pro imigrație, că toate națiunile au loc acolo în timp ne-ați înjosit decenii cu „țiganul la lăută” când jucați fotbal împotriva noastră. Sau când Charlie Hebdo a satirizat-o pe Simona Halep cu vând fier vechi, când a ridicat trofeul de la Roland Garros. Sau când ne-ați umilit cu s'il vous plait, Monsieur.  E despre cum ne-ați înjosit și batjocorit pentru câteva minorități care au plecat la furat și cerșit acolo și cei cu bune intenții au fost tratați pe măsură, pentru că nu știți să faceți diferența! Mai mult? No comment! Pardon, sans commentaire!

Sper că te-am făcut curios să vezi „Ziua perfectă a Franței”! Vizionare plăcută!


20 august 2020

Fii profesionist, ce dracu!

Când am studiat eu sociologia, profesorul care preda materia ne-a spus că nu e nicio problemă să ai pe lângă o facultate și o meserie, dimpotrivă. Vreau să vorbesc despre câteva meserii cu care mă întâlnesc sau nu neapărat -le mai văd pe la televizor- care sunt făcute în silă. Tovărășelule, dacă nu-ți place ce faci, reprofilează-te! E simplu!

Cel mai scârbă mi-e de medici. Că aproape toți se cred dr. House în pula mea, au o aroganță și o silă față de pacienți, de oameni, dar faza e că nu sunt ca dr. House. Boșilor, s-ar putea să mai fie locuri la cosit iarba în parc, că sezonul nu a trecut. Că unii din voi meritați cu prisosință asta.

O s-o iau pe repede înainte, că lumea nu citește articole kilometrice. Că ar fi de spus, hăt și bine.

Profesorii. Aici îi excludem pe cei de la facultate, că ăia sunt băieți deștepți. Păi a fi profesor nu e o meserie, e o vocație. Că lucrezi cu copiii. Și acolo chiar trebuie să te dedici. Nu știu cum e acuma, dar pe vremea mea, profa de chimie te dădea cu capul de tablă dacă nu știai valența la carbon. Deși aveai tabelul lui Mendeleev în față, dar nu asta e ideea.

Că ești vânzătoare, nu-mi spui Ce-s cu ăștia? Nici nu mai știam că există ăștia de 5 bani! Fac parte din masa monetară a statului, și data viitoare te plătesc cu fise de un ban.

Polițiștii. Ca să-mi spui mie să respect legea, respect-o tu! Fii un exemplu pentru mine. Nu mă opri pe stradă să-mi ceri declarația pe propria răspundere, când tu m-ai torturat în sediul poliției Avrig mai bine de o oră la data de 4 februarie 2007.

Și în final îi avem pe domnii procurori. Unii ei, (vezi cazul de la Caracal), ai impresia că au absolvit Facultatea de Educație Fizică și Sporturi Montane și nu dreptul. Nu-i bine să generalizezi, dar unii din ei sunt atât de putori încât merită stârpiți. Își permit să claseze orice dosar fără a motiva clasarea din cauza unui articol din Codul de procedură penală, care trebuie modificat cât mai urgent: Fapta nu există. Și cu asta s-a terminat povestea. De ce să-mi fac treaba pentru care sunt plătit bine? Nu mi-e mai bine să mă uit la un film pe Netflix iar dosarul îl clasez pe motiv că fapta nu exstă? BĂ! Marș la studiat dosare! Vezi că în același cod, ești obligat să afli adevărul. Nu să fii putoare și să spui că fapta nu există! Sau reprofilează-te! Nu știu cu pandemia asta dacă mai prinzi loc la sparanghel în Germania, eu am încercat să emigrez și n-am putut. Lasă locul altuia în procuratură. Că e coadă la cariera asta, cu oameni foarte bine pregătiți.

Indiferent ce meserie ai, de croitor sau de instalator, de medic sau de procuror, fă-o al dracului de bine, fă-o cu drag. Dedică-te! Că dacă o faci în silă, viața ți se va părea mai urâtă, mai urâtă decât este deja și vei face la rândul tău o lume mai urâtă. Și lumea este deja urâtă! Iar lumea te va trata tot în silă, nu va da doi bani pe tine ca om.



18 august 2020

Uite-l și pe prostul ăsta!

Mă gândeam dacă nu e tardiv să-l arăt cu degetul pe prostul ăsta, care după selfie-ul făcut, a stârnit atâta bătaie de joc. Mie la un moment-dat mi se făcuse milă de el. Nu-și dă oare seama ăștia de la vârf cât de proști și penibili sunt din cauza la câtă coca au tras, sau din cauza exercitării puterii? Cum căcăcat să transmiți interlopilor că suntem cu ochii pe voi! făcându-ți un selfie?

Marcel tată, ești bine? Vezi că era o metodă de apărare când voia să-ți scoată cineva ochii. Dacă vrei să ți-i scoți singur, pune pe cineva să pună mâna de-a curmezișul nasului și esti salvat.


marcel-vela

(BĂ, ăsta e ministrul de interne!)

 

17 august 2020

Portretul Gherțoiului Intelectual

 (un text mai vechi, încă actual)

Astăzi vom vorbi despre gherțoiul intelectual. Se înfățișează drept un om calculat, inteligent, educat și are haine frumoase, alese cu gust. Ai zice că acest profil corespunde studentului român la modul general. De fapt și de drept, e o subspecie a studentului, care se confunda adesea cu studentul la modul general. Se numește Gherțoi Intelectual și poate fi atât de gen masculin cât și de gen feminin.

Ca trăsături de caracter nu diferă prea mult de casnicele de la țară, care asta fac toată ziua: îl vorbesc pe X și pe Y de rău. De ce sunt nocivi? Pentru că spre deosebire de gherțoiul clasic, care bagă manele la telefon și crapă sămânță în maț, aceștia, sunt acoperiți de trăsăturile mai sus menționate și își rezervă locuri la trenuri cu rang înalt (Asta din cauza unei Ordonanțe populiste dată de PSD - dacă se poate, de ce nu? - ), are fiecare câte o carte din care citesc maxim o pagină, după care îi vezi cu smartphone-urile în mână. I-am văzut batjocorind o femeie în vârstă care se încurca în lucruri. Câtă josnicie!

Apoi au început bârfele, eu având căștile în urechi, dar fără vreo muzică. Și spuneau despre un coleg de-al lor, că "frate, ăsta-i efectiv un parazit, deci nu-l mai suport! Ia hai să-i vedem profilul pe instagram și să râdem". Deci mare atenție cu social media! De regulă, persoanele care-ți urmăresc profilul, nu o fac pentru că te plac in secret, ci o fac să râdă de tine. Și că să închei că un snob ce sunt, am să dau un citat de-al lui Octavian Paler: "Oamenii mari judecă idei, oamenii medii judecă evenimente, iar oamenii mici judecă oameni".

16 iulie 2020

Another brick in the window

Și acum îmi aduc aminte de evenimentul în care am vrut să îmbrățișez salcia și am rămas cu prurit la palma dreaptă care conform superstițiilor -pe care le consider idioate- ești dator și ai de restituit bani. Voiam să merg la confluența Rîului Negru cu Oltul. Nu știu exact ce căutam. De fapt nu căutam nimic. Aveam nevoie să ies, să evadez, să respir, să trăiesc, să iubesc, să mor și să omor.

Lucrurile încep să se liniștească în comunitate, să se așeze. Mai sunt unu-doi care merită o scândură peste ceafă și e foarte posibil să o primească. Nu ești bă Dumnezeu ca să mă judeci, nu am avut același traseu în viață.  Știi cum e, nu plecăm cu aceleași șanse de la linia de start, dar în final, tot acolo ajungem.

giphy

09 iulie 2020

Citizenfour

Citizenfour
(2014)



Citizenfour? E ceva mai mult decât un simplu documentar. E un film prin care se fac niște dezvăluiri cutremurătoare. Știai că cei care te supraveghează au capacitatea de a-ți intercepta parolele la toate conturile și că au o capacitate de încercare de o mie de miliarde pe secundă? Că îți sunt monitorizate toate mișcările, toate cumpărăturile, toate călătoriile, toate apelurile telefonice, toate e-mail-urile, toate site-urile pe care le-ai vizitat și aceste lucruri sunt în mâna unui sistem care are puteri nelimitate?

Ai auzit probabil de Edward Snowden. Popularitatea lui se datorează dezvăluirilor pe care le-a făcut în acest documentar, în calitate de funcționar civil al NSA, care a avut acces la informații clasificate de cel mai înalt nivel și pe care a decis să le dezvăluie unui jurnalist care a făcut în 2013 o amplă investigație și care a contrariat bună parte din populația lumii. Angela Merkel însăși l-a sunat pe Barack Obama și l-a întrebat: Domnule Obama, e adevărat că dvs. îmi ascultați telefonul?

Nu sunt minciuni, nu sunt conspirații de nebuni. Convinge-te! Urmărește Citizenfour dacă nu ai făcut-o deja.



31 mai 2020

După dealuri

După dealuri
(2012)



Dumnezeu e al tuturor, nu numai al vostru, să știi!


După dealuri, filmul lui Cristian Mungiu premiat la Cannes este considerat de unele voci că are meritul de a fi scos în față de occidentul secularizat și cosmopolit tocmai din cauza că e anticreștin, deși după alte voci, regizorul nu arată cu degetul, ci doar prezintă cazul preotului călugăr de la mănăstirea Tanacu și a circumstanțelor care au făcut ca acel caz să fie mediatizat la vremea aceea. 

Filmul are la bază cartea Spovedanie la Tanacu care dincolo de viața monahală, are ca substrat prietenia dintre două fete care au crescut la orfelinat: Alina și Voichița. Indiferent de cum a vrut să se interpreteze acest film, eu n-am cum (și mulți alții) să adopt altă poziție decât aceea a condamnării habotniciei.




Alina, venită din Germania, în singurătatea străinătății, găsește alinare în prietenia de o viață cu Voichița și face tot felul de compromisuri pentru a păstra relația, care după relatările unora care au documentat cazul fetei ucise prin exorcizare la mănăstirea Tanacu, avea un iz ușor lesbian. Filmul însă nu transmite acest lucru câtuși de puțin ci insistă pe relația de afecțiune, de care Alina are atâta nevoie după ce s-a întors din străinătate fiind dispusă să stea la mănăstire și să piardă locul de muncă din Germania. 

Provenită dintr-un centru de plasament, cu un frate sărac cu duhul, Alina capătă schizofrenie după ce în prealabil a dat dovadă de tulburare de comportament, când intra în biserică contrar normelor canonice. Ce părinte, mă dai afară din biserică?

După precedentul caz Tanacu, o fată cu schizofrenie mi-a spus că a încercat să meargă la o mănăstire de maici, iar maica stareță a refuzat-o din capul locului, taman pe acest motiv. 

Revenind, popa (pardon, părintele) e izvor de înțelepciune și asta fără sarcasm. Poate doar o umbră în treacăt. Pentru că are niște observații pertinente precum: Cine-i credincios nu-i trebuie nicio icoană să creadă, înțelegi tu? Totodată, la leșinul uneia dintre maici cum că ar fi găsit semnul crucii într-un lemn, în înțelepciunea-i specifică le spune să termine cu prostiile și semnele și cere ca lemnul să fie băgat pe foc ca oricare altele.


Pe de altă parte, ipocrizia, fățărnicia și trufia smereniei maicilor m-a îngrețoșat, Pentru că pun întrebarea firească: Cine era nebun acolo? Alina, sau maicile împreună cu popa care au legat-o și au ținut-o închisă câteva zile, aducându-i decesul la numai 24 de ani? "Are dânsa vreun păcat sărmana pentru care plătește acuma

Despre schizofrenici, considerați de unele părți retrograde ale ortodoxiei, nu toate, se spune că sunt posedați. Asta chiar și după 1000 de ani. Alo! Suntem în 2020! Și am să fac niște completări aici. Că aceștia când sunt exorcizați, încearcă să se apere văzându-l pe popă cu uneltele și sculele pe care trebuie să le folosească și sunt trecute în fișa postului și pe inventar, firește. Când îl văd pe Batman care tratează exorcizatul ca pe însuși satan, cei bolnavi privesc asta ca pe o amenințare și iese la iveală instinctul de apărare și autoconservare. Dar nu, hai să-L băgăm pe Dumnezeu pe gât, trebuie! Hai să-i citim, că-i face bine, o liniștește!

Alina sfârșește așa. Dar stai cuminte, nici la spital nu ești tratat diferit. 






În concluzie filmul lui Mungiu e unul greu, revoltător, a iscat controverse și merită văzut indiferent de care parte a baricadei te afli. Doamne ajută! Sau Doamne ferește, după caz!

19 aprilie 2020

Moromeții 2

Moromeții 2
(2018)

„-Auzi bre ‘nea Ilie, da’ ce e alea comitete?
-Când se-adună unii de zice că vrea să schimbe lumea.
-Și cum s-o facă?
-Asta e, că nu se știe.”
Moromeții 2 e singurul film care m-a făcut să exclam la final, după o lungă perioadă. E un film cel puțin la fel de valoros ca Moromeții 1, regizorul Stere Gulea încercând să introducă aceleași condimente ale satului arhaic, ăla sacru., cu tot ce presupune: limbaj, vestimentație, obiceiuri, valori, repere, etc.
Acțiunea se conturează pe fondul terminării celui de-al Doilea Război Mondial și a situației politice incerte din anii 1945-1946 cu seducătoarele ideologii ale comunismului la care aderă ulterior Niculaie, (băiatul cu frigurile din prima parte). Un Niculaie Moromete căruia îi este permisă continuarea studiilor cu ajutorul unui prieten și a noului regim politic pe care-l îmbrățișează prin citirea literaturii ruse (Dostoievski, Tolstoi și Lenin – primii doi, fără legătură cu fenomenul) și care la un moment-dat are un conflict ideologic cu mama sa.  ”Cartea aia cu coperți roșii e anticristul, mamă!”
Propaganda comunistă apare și în cinematografe, nu doar din gură-n gură, de la om la om, când aceștia au denaturat adevărul despre demonstrația pașnică ai susținătorulor regelui, deturnată de forțele opresive ale regimului comunist.
Într-un sat, într-o lume în care viața depinde de pogoanele de pământ pe care le are fiecare în posesie și care le asigură traiul, intrarea promițătorului regim pare de bun augur. Dar nu toată lumea privește situația așa și asta se vede prin discuțiile de la primărie, de pe banca din fața curții și firește, din câmpul agricol.
Când vezi ce bunuri aveau valoare și pentru care se făcea atâta implicație și agitație riscând consecințele legii, toate astea raportate la valorile/bunurile societății contemporane ai senzația că ești pe altă planetă și că acele vremuri n-au existat nicicând…
Când realizezi ce probleme aveau cei din perioada postbelică, cu incertitudini politice și administrative,  ca să nu mai amintesc de faptul că în anii ’50 populația a trecut prin foamete pentru că mâncând mămăligă din paie de grâu le sângerau gingiile, precum și printr-o epidemie cumva asemănătoare celei de azi fără a fi însă mediatizată, raportat la acea vreme, noi ne plângem că suntem năpăstuiți…
Cu tot tabloul ăsta care nu era diferit de perioada interbelică expusă în producția din 1988 în ceea ce privește perceperea de taxe, după ce i-au confiscat bunurile, Ilie Moromete cu un timbru al vocii tipic profilului resemnat spune:
„Necaz nu mi-e că-mi iei vita din bătătură. Dar ce vreți voi, e bine mă?”
În loc de trailer: