21 august 2015

Închisoarea Îngerilor


 Închisoarea Îngerilor
(1994)


"I belive in two things: Discipline and BIBLE. Here you will have both. Puneți-vă încrederea în Dumnezeu, curul vostru îmi aparține"

Cronica nr. 8 reunește două elemente ale filmelor recenzate anterior (dovedite a fi de specialiști cronici, nu doar simple recenzii): Frank Darabont și Morgan Freeman și prezintă o poveste deosebită pe care am avut ocazia să o vizionez la TV la sfârșitul anilor '90, cam în vremea în care începuse apocalipsa culturală la televizor și scoaterea acestor filme prin înlocuirea filmelor pentru retardați cu bătăuși de pe PRO TV și a kitchoaselor pline de roz filme indiene de pe Antena 1.

Shawshank Redemption sau Închisoarea Îngerilor (14 octombrie 1994) e o producție în regia lui Frank Darabont, regizorul-artist care a continuat ecranizarea romanelor lui Stephen King cinci ani mai târziu cu The Green Mile, film ce a făcut subiectul cronicii nr. 6/99 a curajosului proiect început de mine. 


Un sinopsis foarte-foarte scurt:
Anul 1947. Andy Dufresne, un tânăr bancher, este condamnat la închisoare pe viaţă pentru uciderea soţiei şi a amantului acesteia, deşi Andy declară că este nevinovat. În închisoare, Andy il întâlneşte pe Red, un bărbat de culoare închis la Shawshank de 20 de ani. Andy va pune la cale un ingenios plan de evadare, dar şi de pedepsire a tiranicului director al închisorii. 


Deși acțiunea se desfășoară la fel ca în The Green Mile, adică tot într-o instituție penitenciară, relațiile dintre deținuți și gardieni sunt total diferite iar storyline-ul începe cu o încercare de echilibrare a tasurilor balanței justiției în sala de Tribunal, când protagonistul Andy Dufresne este judecat pentru presupusul asasinat asupra soției sale. Contabilul Andre Dufresne este condamnat la două sentințe de închisoare pe viață după ce judecătorul și-a permis să facă o remarcă personală și total neprofesionistă: "Îmi îngheață sângele în mine numai când mă uit la dumneata!" 

Dubla sentință a închisorii pe viață poate fi greu de înțeles în afara contextului credinței în existența reîncarnărilor, sistem religios și filosofic adoptat de orientali (și dacă sentința ți se dă în timpul celei de-a 108-a vieți?) O astfel de idee, cel puțin aberantă dacă nu interesantă, de dublă maximă-pedeapsă, o întâlnim și în arhicunoscutul serial Prison Break, al cărui fan am fost și eu, dubla pedeapsă cu moartea. 

Prima audiere a celui care avea să devină veteranul închisorii, prizonierul Red (interpretat în stilul unic a lui Morgan Freeman), pentru eliberarea condiționată după trecerea celor 20 de ani de pedeapsă, are loc în momentul încarcerării lui Dufresne, care e adus alături de un lot de condamnați asupra cărora veteranii fac pariuri. Chiar după 20 de ani de detenție, Red apare ca un mielușel în fața birocraticei comisii de eliberare condiționată, ca un copil fără experiență de viață, în ciuda celor 20 de ani de regim de viață versat și absurd petrecuți printre elementele reziduale ale societății.


Din proaspătul lot de condamnați face parte și un personaj-clișeu care deja a început să mă enerveze, întrucât nu-i mai văd locul și utilitatea uneori, doar reușește să-mi trezească o stare latentă de milă. Genul de om tocilar, gras și cu ochelari care-și lua capace în liceu, e lansat și aici, iar gardianul intra peste el în celulă ca să-i demonstreze de fapt, că statul nu a făcut o eroare atunci când l-a adus acolo și că nu-l poate elibera doar așa că lu' mă-sa i s-a făcut dor de el. Ăsta e doar un element printre multe alte mii cu care trebuie să te obișnuiești atunci când treci prin sistemul de penitență justițiar, descris genial de absurd de Franz Kafka în PROCESUL. 

Tim Robbins joacă rolul "criminalului" tăcut, gânditor. Andy nu ține Biblia sub brat și nu o invocă la orice pas, la fel cum face dictatorul închisorii, care e cel mai mare "susținător" al lui Dumnezeu, dar nu ezită să îi împuște pe cei care i-ar putea amenința poziția. Andy nu invoca Biblia, doar o folosește. La figurat și la propriu.

                                                            

Relația dintre gardieni și prizonieri e clasica legătură sclav-stăpân cu beneficii reale doar pentru o parte. Prima încercare de schimbare și ridicare a barierelor apare pe clădirea închisorii, când într-o zi de vară timpurie, un mic pluton de prizonieri se oferă voluntar să ajute la refacerea acoperișului fabricii ce susținea mica industrie penitenciară. Auzind banala discuție a unor gardieni (gen de discuție de care eu, unu, sincer m-am săturat să aud și nu-mi pot da seama cum acești retarzi de oameni au reușit să pună mâna pe niște resurse deși e evident că sunt atât de proști încât încă joacă la loterie), Andy reușește să atragă atenția gardianului-șef asupra problemelor financiare venite odată cu o moștenire și îi propune să fie lăsat să opereze documentele și bilanțurile pentru care trebuie să dea socoteală și impozit în fața Fiscului, totul în schimbul a trei rânduri de bere pentru colegii prizonieri care au muncit cu el pe acoperiș.


E primul moment din cele trei în care autorul scenariului pune problema unei Libertăți autentice chiar dacă ea nu are loc efectiv în afara gratiilor. Al doilea și al treilea moment îți trezesc aceleași stări rarisime dar umane.


Brooks, bătrânul deținut care a încetat să mai numere anii și care e în Shawshank de o viață, cel care împarte aceleași cărți roase de vreme deținuților, suferă de "instituționalizare". Eliberarea, pentru el, devine o dramă. Poate pentru că el și-a pierdut, în negura vremurilor, speranța, căci până la urmă, filmul despre speranță este.


Nu vreau să închei cronica nr. 8 înainte de a comenta puțin despre sistemul de reabilitare a deținuților înainte de vreme, aici, în străinătate și aiurea. Înainte ca directorul închisorii să joace ruleta rusească cu un glonț, e o scenă peste care nimeni-nimeni nu a putut trece, cea a întâlnirii dintre Red, și comisia de Eliberare Condiționată, a treia oară care se dovedește cu noroc până la urmă. Eu declar că sistemul e cretin și pe această cale dovedesc. Își mai amintește cineva de norvegianul Anders Breivik, ucigașul a 77 de oameni ce a fost condamnat la 21 de ani de închisoare, după ce era să scape nevinovat dacă în urma expertizelor psihiatrice ar fi fost declarat iresponsabil? Dovada absurdului din sistem în filmul care face obiectul acestei cronici e asta și e minunată:

Te consideri reabilitat?
Da!
(REJECTED!)

Te consideri reabilitat?
I don't give a shit!
(APROVED!)

La noi, în RO e puțin altfel, adică mai rău, legea e foarte permisivă, crede-mă că mă pot declara expert în Drept Penal chiar dacă nu am rahat de diplomă. Am învârtit și întors pe toate părțile Codul Penal ca pe cubul lui Erno Rubik, o făceam din hobby. Văzusem la emisiunea de pe B1 TV, Condamnații, cum un gunoi care comisese trei omoruri fusese condamnat pe viață și spunea senin că abia așteaptă să treacă cei douăzeci și ceva de ani rămași ca să iasă condiționat. Primea vizite de la domnul vierme avocat care i-a adus la cunoștință drepturile și apoi, ne ținea nouă, telespectatorilor, lecții de viață, de etică și deontologie. Ne zicea cum stă treaba cu viața, cum ar trebui să ne creștem copiii, că cică un TV și un calculator nu are ce căuta în camera unui copil.
DA! așa o fi, ce, te contrazicem noi pe tine, domnule Enache Marian ?


Pregătiți-vă de clipa când vor veni adevărații stăpâni!

Pe lângă meritul de a fi pe deplin educativ și plin de pilde, filmul reușește să fie și spectaculos. Închisoarea ajunge să fie prezentată ca un loc oarecare, cu oameni buni și răi, un loc cu care te obișnuiești, locul care devine "acasă"pentru unii din ei. Shawshank e casa deținuților care uită de timp, pentru că 40 de ani sau 50 de ani în închisoare le sunt egali. Primii doi ani sunt mai grei. Aceasta e viața lor, cuprinsă între niște ziduri alb-negre și inundate...uneori, de câte o undă de lumină "din afară". Shawshank e un coș de gunoi pentru amintiri și o grădină unde se cultivă frustrări și resemnare...sau așa ceva. Mai ales. 

Un film pentru care nu mai găsesc epitete, pentru că epitetele sunt raționale. La sfârșitul celor două ore și jumătate, probabil că veți avea un nod în gât. Și o emoție atât de mare și atât de intensă precum albastrul Pacificului, cu atât mai strălucitor cu cât este opusul albului si negrului din Shawshank.
Oceanul Pacific? Shit! Mă sperie de moarte ceva atât de mare! I hope that Pacific is so Blue! as in my dreams. 
I hope!



DIN CULISE: 

Scena cu deschiderea conversației din curtea închisorii dintre Red și Andy  – cea în care Red prinde mingea de basseball a fost filmată timp de 9 ore. Morgan Freeman a trebuit să facă lucrul ăsta timp de 9 ore fără a se plânge. A doua zi, pe platou, Morgan a putut fi văzut cu o curea  care-l ajuta să-și țină brațul.

Inițial rolul lui Andy a fost propus lui Tom Hanks, Kevin Costner, Tom Cruise, Nicolas Cage, Johnny Depp și Charlie Sheen. Kevin Costner a refuzat pe motiv că se angajase să joace în Dansând cu lupii (1995) iar Tom Hanks începuse colaborarea cu Robert Zemeckis pentru Forrest Gump (1994). Dacă ar fi acceptat rolul în Shawshank, probabil l-ar fi refuzat pe cel din The Green Mile (1999) care până la urmă este tot marca lui Darabont. Refuzul lui Kevin Costner pentru rolul lui Andy Dufresne a fost o decizie pe care a regretat-o puternic mai târziu...

Cu toate că nu este menționat în film, motivul încarcerării lui Brooks este crima comisă împotriva soției și a fiicei sale după ce a pierdut o „mână la Poker.

Unul din motivele pentru care nu s-a folosit titlul complet al romanului lui Stephen King – Rita Hayworth and Shawshank Redemption a fost acela că ar fi existat o percepție la Hollywood prin care se credea că filmul e o biografie a Ritei Hayworth. Frank Darabont chiar a primit cereri de casting de la mai multe actrițe, fotomodele și din partea agențiilor acestora. 

Stephen King a declarat ulterior că romanul său este o culme a tuturor amintirilor pe care le-a avut în urma vizionării filmelor cu închisori de când era copil.

The Romanian title for the movie is "Închisoarea îngerilor", which means "Angels' Prison." (IMDb – Internet Movie Data Base)