19 iulie 2016

Călăuza

 Călăuza
(1979)


Adevărul s-a născut din contradicție, lua-l-ar dracu!

Imaginează-ți o zonă liniștită, virgină. La un moment-dat poposesc oamenii. Mănâncă, lasă resturi de mâncare, aruncă deșeuri și fac zgomot. Furnicile și alte viețuitoare nu pot înțelege ce se petrece acolo. Privesc cu groază și simt că nu se mai termină calvarul ăsta.

Călăuza este un film-reflecție, în regia regretatului cineast Andrei Tarkovskiadaptare a unui roman științifico-fantastic foarte popular în țările din Europa de Est - Picnic la marginea drumului de frații Arkadi și Boris Strugațki, roman pe care în cele din urmă am reușit să-l citesc.

Analog subiectului romanului, Călăuza are la bază povestea unei mici țări în care a căzut un meteorit și care a făcut ca legile fizicii și ale geografiei să se schimbe în locul numit mistic  Zona. Coloana sonoră a lui Edward Artemiev te induce într-o lume cu care noi nu suntem obișnuiți, una bizară și periculoasă. 



Călăuza, jucat de Aleksandr Kaidanovsky, are drept scop de-a duce în acel loc periculos, persoane care și-au pierdut speranța. Inițial, scriitorul, preferatul lui Tarkovski - Anatoli Solonițîn (SolarisAndrei RubliovZerkalo) își dorește Zona pentru că e lipsit de inspirație iar profesorul pentru că are niște calcule de făcut și socoteli de rezolvat în calitate de cercetător.

În prologul filmului apare o îndoială, anume, aceea dacă a fost bine ca Zona să fie înconjurată de cordoane de poliție pentru a o proteja. Noi am trimis acolo cordoane pentru a înconjura Zona. Am făcut bine? Oricum nu știu! - Profesorul Wallace, laureatul Premiului Nobel.

Un aspect de menționat e că Tarkovski ne prezintă cadrele în culoare sepia pentru tot ce înseamnă viața călăuzei, cu soția sa care e furioasă că pleacă iar în acel loc și din cauza căruia se vorbește că handicapul fizic al fiicei lor care compensează cu puterile telekinetice, s-ar datora din această cauză, precum și faptul că aventurându-se în această călătorie periculoasă e posibil să nu-l mai vadă, fie ca va fi murit, fie că va fi fost prins și arestat. (Pentru mine pușcărie este oriunde). Ajunși însă în Zona, cadrele sunt arătate de un viu colorat cu o vegetație bogată și cu un verde aprins, semn că viața își face face rostul chiar și în acel loc straniu. 


În film, predominant e trioul Călăuza-Profesorul-Scriitorul asupra celui din urmă vrând să mă opresc puțin: Scriitorul e genul de personaj boem care are o tipologie specifică gândirii omului de artă. Are un puternic simț critic, sceptic, și ai putea crede la un moment-dat că e plin de umor deși nu e deloc așa! Nu se conformează spuselor Călăuzei de-a ocoli părțile periculoase ale Zonei, e rebel și blazat într-un fel (dacă nimeni nu mă citește într-o sută de ani, la ce naiba mai scriu?), mai ales când face paralela între tipul de gândire al unui om de artă (el însuși) și tipul de gândire al unui om de știință (Profesorul), simțind nevoia să accentueze plictiseala din aserțiunea triunghiul ABC = triunghiul A'B'C' precum și diferența în care omul de știință caută Adevărul/adevărul și exclamă Evrika!, nucleul e format din protoni în timp ce omul de artă, scriitorul, caută Adevărul/adevărul care se tot ascunde, până când în cele din urmă dă de o mare grămadă de rahat. Devine apoi suspicios spunând că Zona e invenția cuiva.


Stalker (Călăuza) are o teorie mistică prin zvonurile perpetuate de cei care îngrădeau Zona, cum că acolo s-ar afla o cameră ce-ți împlinește toate dorințele. Sunt găsite unele obiecte a căror însemnătate nu poate fi identificată, regizorul lăsând frâu liber spectatorului despre ce s-ar fi putut întâmpla acolo cu o seringă, o cutie de fier, o mitralieră și niște hârtii rupte.

În Zona apar și primele elemente ale încălcării legilor fizicii și ale geografiei prin glasul necunoscut care-l oprește pe scriitor dintr-o posibilă sinucidere, zborul unei păsări care revine de unde a plecat, rătăcirea și găsirea profesorului după ce a fost uitat pe drum și ajungerea înaintea celor doi odată cu recuperarea rucsacului în care duce o bombă pentru a termina cu acest blestem al oamenilor fără speranță aduși de Călăuză într-un spațiu.... 

Surprizele capodoperei lui Andrei Tarkovski cu acest film nu se opresc aici și în timpul de odihnă al celor trei apare o voce care anunță Apocalipsa și mânia Mielului pentru ca mai apoi Călăuza să citeze din Biblie.


Ajunși în clădirea cu pricina, Scriitorul refuză să intre în cameră pe motivul că dacă aș ști că ies un scriitor de geniu, ar mai avea rost să scriu? Totodată acesta refuză să intre pentru că are urme de îndoială în loc de speranță și pentru că i se pare rușinos și pueril. Profesorul nu vrea ca locul să încapă pe mâna nimănui așa că scoate din rucsac o bombă de 20 de kilotone cu scopul de-a distruge speranța.

Dezamăgirea Călăuzei din final asupra tipurilor de oameni pe care i-a adus în Zona, riscându-și viața e alinată de soția sa care contrastează cu scena din începutul filmului în care aceasta l-a blestemat. Discursul spus de soția Călăuzei în epilog e de-a dreptul mișcător mai ales de cei care au avut parte de suferințe la viața lor. Tarkovski dă lovitura și de data asta, găsind-o pe Alisa Frejndlikh a cărei expresivitate se potrivește ca o mănușă discursului.


Deși este considerat un film de super clasă, o capodoperă absolută a cinematografiei mondiale, am evitat să-mi dau cu părerea despre un asemenea film, deși am fost convocat. În primul rând pentru că am crezut că nu sunt sufieceint de matur pentru a-l înțelege iar în al doilea rând, mai puțin important, este că mi-a fost frică să nu-mi pot îndeplini sarcina la nivel calitativ corespunzător. Deși, ca și tine, am văzut mii de filme, Călăuza e un film foarte dificil. Așa cum e prezentat în recenzia mea poate părea atrăgător, însă nu îl recomand dacă nu ești măcar fan PERSONA. E un film ce se cere la facultatea de sociologie și am impresia că și pentru admiterea la UNATC.


În unele recenzii pe care le-am citit despre acest film, sunt de acord cu următorul lucru: partea de la final când fata Călăuzei - Maimuțica, împinge cu puterile sale telekinetice cele trei pahare de pe masă, îi reprezintă pe cei trei protagoniști care s-au aventurat în Zona. Singurul care cade este cel gol, cel fără speranță. 

Simfonia a 9-a de Beethoven încheie această producție pe care nu te invit să o vizionezi decât dacă ești o persoană răbdătoare și ești într-o anumită stare sufletească. Și te asigur, că filmul își va face lucarea în tine.

Dacă este să am un regret asupra producției e acela că nu mai pot să o văd pentru prima oară, întrucât ea a fost vizioantă de mai multe ori, și deși producția nu se schimbă niciodată, de fiecare dată îți apare altfel. Pentru că tu ești altfel.

Update: 27 ianuarie 2021