23 noiembrie 2018

Cred că ar fi cazul să o lăsăm mai ușor cu gândirea pozitivă

Credința că optimismul și gândirea pozitivă aduce beneficii de genul bună-stării, succesului, fericirii, împlinirii pe toate palierele, a apărut timid acum câțiva ani. Și de atunci, filosofia asta o dată că a devenit un fel de religie, dar a și invadat rafturile librăriilor cu un gen cretin de literatură, super-simplistă numită dezvoltare personală, care cumva e acceptată ca adevăr obiectiv, universal, de necontestat și absolut. Nu, nu e deloc așa. Și nu, nu se pune că ești citit/cultivat dacă ai citit/citești o carte/ cărți de dezvoltare personală. Cărțile ălea sunt risipă de copaci.
Există oameni care au o vârstă și de la care ai avea pretenția să aibă o oarecare înțelepciune, și nu de puține ori constați că au trăit degeaba și n-au înțeles nimic de la viață. Există niște clișee, niște stereotipuri care la fel, sunt considerate adevăruri valabile, gen ce dai aia primești, că lucrurile bune pe care le faci se întorc, iar cele rele desemenea. Pe același sistem stereotip se spune ce am menționat la începutul articolului, că dacă mergi ca tâmpul cu zâmbetul pe muie (aici mă refer desigur la cazul celor care sunt optimiști în mod neautentic, artificial), o să câștigi la loterie ca să te poți sterge la cur cu batiste de mătase. Asta promite gândirea pozitivă, la fel cum religia promite viața în rai.
Realitatea e puțin altfel, lucrurile bune/rele se întâmplă random, total aleator. Nu se fac discriminări care au legătură cu felul în care te porți, cu caracterul, cu valorile morale sau cu munca depusă. Cei care reușesc în viață o fac datorită unui cumul de factori ce țin de aptitudini, conjunctură și oportunitate, de cele mai multe ori, nicidecum datorită gândirii pozitive sau optimismului, cum la fel de bine poți să nu obții nimic deși ai depus o muncă mai asiduuă și mai eficientă decât cei care au succes. Pentru că asta n-are legătură cu gândirea pozitivă sau negativă și ca să fiu un pic hardcore, optimismul ăsta nejustificat, fals, neautentic, e o imensă ipocrizie și face mai mult rău decât să rezolve ceva.
Pentru că îți pui speranțe într-un miraj, în Fata Morgana, iar acest lucru e periculos și dezamăgitor.
Asemeni balansului într-un leagăn și credinței în Dumnezeu, gândirea pozitivă îți ocupă timpul cu ceva fără să te ducă nicăieri.

Nu am nimic cu optimismul, nu sunt nici adeptul negativismului/pesimismului, dar am ceva cu șarlatanismul gândirii pozitive. După concepția mea, gândirea cea mai utilă este cea critică, (cea care ne-a adus până în acest punct al evoluției), cum totodată consider că trebuie să adopți o atitudine de echilibru între optimism și pesimism, în funcție de context și de natura situației în care te afli.


Gândirea pozitivă nu te ajută cu nimic, și ce mă roade cel mai tare este că această filosofie le este propusă, uneori băgată pe gât de specialiști în psihologie, persoanelor care chiar au o suferință sufletească severă, precum depresia. Când vezi că toate se duc la vale, când realizezi că nimic n-are sens, când sângerezi pe dinăuntru și suferința ta atinge paroxismul, atunci chiar nu-ți mai arde de zâmbit forțat, de convins subconștientul cu formule pe care să ți le repeți ca robotul, sau de alte lucruri ce țin de gândirea pozitivă. Dacă nu ai trecut prin depresie și nu înțelegi dimensiunile la care se ridică suferința unei astfel de persoane, eu zic că ar fi cazul să o lași mai moale cu gândirea pozitivă...