02 noiembrie 2020

În România dacă ești depresiv, ai toate șansele să te duci dracului

Dacă ți se pare că ai mai citit asta odată, n-ai un deja-vu. A mai fost publicat pe un blog defunct, și era nevoie de o republicare a unui astfel de articol, (care a suferit modificări nesemnificative) pentru că avem și depresivi printre noi. Depresia nu e un subiect uşor, iar despre ea s-ar putea scrie şi dezbate mult şi bine, şi abia dacă s-ar fi atins punctele esențiale.

Fiind cea mai săracă țară din Europa, România îndeplinește cu succes toate condițiile pentru a avea cea mai mare incidență a bolilor mintale din Uniunea Europeană, lucru care nu ar trebui să mire pe nimeni având în vedere că alocăm sănătății cele mai mici sume din PIB din țările Uniunii Europene. Adăugând la asta nesiguranța zilei de mâine, traiul de pe o zi pe alta, disperarea, singurătatea, lipsa speranței și propria neputință în multe cazuri, ajungem să ne confruntăm cu o rată a depresiei foarte ridicată. Sincer, acuma mie nu-mi pasă că situația asta e cum e la noi, că nu elaborez eu politici sau strategii de sănătate, nu sunt plătit și nici nu am competențe pentru asta.

Am menționat în treacăt situația din mândra noastră țară ca să-ți faci o imagine de ansamblu măcar formală, asupra fenomenului, pentru că sigur ai și tu în cercul tău social persoane care suferă de depresie într-o formă mai mult sau mai puțin ușoară. Spre deosebire de alte boli mintale, depresia e o maladie care nu intră în lista bolilor care îți aduce stigmatizare din partea societății, iar ăsta e un avantaj enorm pentru subiect.

Din păcate, poporul român nu a atins maturitatea și nu a ajuns la nivelul la care să nu discrimineze un bolnav psihic, iar persoana cu afecțiune, pe lângă boala în sine peste care este nevoită să treacă, trebie să îndure și prejudecățile oamenilor cu care interacționează. Chiar și tu i-ai discriminat sau cel puțin ai făcut glume pe seama lor, așa că nu fi ipocrit sau prințesă!

…La început te gândești că ai o zi mai proastă. Suferi.

Te scufunzi în durere. Sigur o să treacă… Nu intenționezi să spui celor din jur. Te vor privi ciudat sau te vor lua peste picior în timp ce-și vor vedea de ale lor -în principal glume și subiecte de oameni mici-.

Eram în clasa a 12-a când am avut primele simptome. Dacă mă tratam precoce, poate nu treceam prin 5 (!) parasuiciduri. Statul român, nu face nimic pentru depresivi. Nu finanțează și nu decontează ședințe de psihoterapie iar dacă treci printr-o criză și ai gânduri suicidare serioase, și te adresezi unui spital de profil, ești pus pe o listă de așteptare și speri să ai noroc să treacă de la sine până la următoarea criză (că de depresie nu scapi) în timp ce suferința ta atinge cote insuportabile. Sau ești cu totul ignorat, pentru că acuma avem acest nou personaj în scenariu: SARS-CoV-2. Cu toate astea, în majoritatea spitalelor de profil, e de-a dreptul insuportabil să stai -pârnaie fără să te atingă la cazier-.

Cuvintele uneori blochează sau fac neputincioasă exprimarea unei dureri care atinge și depășește paroxismul. „Sângerezi” pe dinăuntru și de cele mai multe ori, în loc să ai parte de o mângâiere, primești un șut în cur exact când îți este mai greu. Prietenii te ignoră, sunt sătui de tine… iar ăsta cu depresiile lui? Mă obosește! Sunt stări de durere prin care trec zile la rând, când îmi stric relațiile sociale (pentru că tac, m-am săturat să-mi mai exprim suferința) pentru că răspund în doi peri sau deloc, iar pentru asta sunt catalogat ca mizantrop, anti-social, indezirabil, arogant, apatic etc.

Mă gândesc că sentimentele astea încearcă să-mi spună ceva adevărat, un mesaj de la propriul meu suflet despre felul în care îmi trăiesc viața și natura vieții în sine. În primul rând, îmi spun că felul meu de a trăi nu mai merge. Și nu mai merge demult. De fapt, nici nu știu dacă a mers vreodată. Pentru că este instituție a statului român, aici amintesc și de biserică, a cărei reprezentanți mai mult te acuză decât să te înțeleagă. Spun că sunt gânduri de la satana și ești pus să faci nu-știu-ce rahaturi de ritualuri, sau să spui Tatăl nostru de nu știu câte ori.

Ce te faci când familia nu te înțelege, prietenii nu-ți sunt alături, instituțiile statului tratează problema în stil birocratic și profund dezumanizant și neimplicat? Ce te faci când „sângerezi” pe dinăuntru, când n-ai bani să plătești o ședință de terapie la psiholog, când ești apatic pentru cei din jur datorită unei boli care e tratată cu superficialitate și-ți strici relațiile sociale fără ca cei din jur să înțeleagă dimensiunile la care se ridică suferința ta? Păi te duci dracului, așa cum spune biserica ortodoxă că se întâmplă cu sinucigașii. Apropo de biserica ortodoxă, aceasta are o atitudine absolut mizerabilă față de depresie și de consecințele ei. Te condamnă la iad, fără să analizeze că tu erai de fapt în iad.

Depresia există. Ea nu poate fi înțeleasă de cei care au citit în cărți despre ea sau doar au auzit despre. În toată deplinătatea și splendoarea ei, ea poate fi înțeleasă doar de către cei care au sângerat pe dinăuntru. Minutele și orele pe care trebuie să le îndurăm nu pot fi comparate cu nimic.

Există și teorii care te învinovățesc pentru că meriți ceea ce trăiești din pricina faptului că gândirea ta îți dă astfel de stări, dar gândirea asta nu e cauza a ceea ce trăiești, ci efectul care e confundat cu cauza. Nu stau să pierd vremea cu adepții acestor teorii pentru că e ca și cum ai străbate deșertul pe jos.

Depresia e boala secolului nostru. Depresia doare, deși nu se vede pe RMN sau CT, și da, de la depresie se poate muri!