În interiorul spitalului, pacienții formează un grup ușor de identificat
și cu o identitate ușor de recunoscut: aceea a unor victime într-un infern.
Nevoia de a ne elibera frații și surorile închiși acolo nu are nevoie de nici o
explicație. Ca o soluție pe termen lung, eliberarea pacienților psihiatrici
înseamnă sfârșitul tuturor spitalizărilor involuntare ale persoanelor care nu
se fac vinovate de nicio crimă, restabilind în felul acesta una dintre
promisiunile fundamentale și cele mai importante ale țării noastre. Dar ușile
spitalului sunt încă încuiate și voi sunteți încă înăuntru. În reuniunile
noastre de conștientizare a caracterului metodelor psihiatrice, am discutat cum
ajungem să fim închiși și cum ajungem să ieșim afară și am descoperit că toți
ieșim afară învățând să spunem doctorilor ceea ce vor ei să audă. Noi numim
acest lucru “să înveți să nu spui niciodată adevărul”.
Am descoperit împărtășindu-ne reciproc experiențele, că atunci când
proclamam cu voce tare (în spital) că noi nu suntem bolnavi și că doctorii ar
trebui sa ne lase în pace, suntem recompensați cu injecții forțate cu Thorazin
și cu șederi în celulele de izolare, dar când am învățat să stăm umili și să
spunem “Am fost bolnav, dar cu ajutorul doctorului meu mă fac bine” detenția se
apropia de sfârșit.
Veți avea satisfacția să știți care este adevărul și care este minciuna
și să știți că deși ei v-au întemnițat corpul, ei nu posedă spiritul vostru.
Problemele foștilor pacienți sunt mult mai subtile, dar nu mai puțin presante.
Mulți foști pacienți încearcă să suporte ceea ce li s-a întâmplat, pretinzand
că acea experiență nu s-a produs niciodată. Totuși, pentru că experiența de a
fi fost odată un pacient psihiatric te invață să te consideri mai puțin decât o
ființă umană, aceasta nu este o soluție satisfacătoare. Oamenii simt emoții. Ei
sunt în mod justificat fericiți sau triști, furioși, calmi, entuziaști și așa
mai departe.
Ca pacienți totuși, am fost învățați să ne gândim la noi înșine ca fiind
definitiv mutilați și tindem să reacționăm la urcușurile și coborâșurile vieții
ca la niste confirmări ale diformității noastre secrete. În plus, societatea
impune pedepse asupra foștilor pacienți, care vă afectează indiferent dacă vă
recunoașteți sau nu identitatea. Pentru tot restul vieții veți minți pentru a
obține un loc de muncă, un permis de conducere, pentru a vă înscrie la școală
și sunteți neliniștiți că s-ar putea afla. Prietenii și cunoștințele voastre
vor fi împărțite în 2 grupuri, aceia care știu și aceia care nu știu și
întotdeauna va fi necesar să fiți atenți la ceea ce le spuneți celor din urmă.
Foștii pacienți sunt plini de supărare față de ceea ce li s-a întâmplat,
dar aceasta supărare când este singură și neorganizată, rămâne neexprimată și
este adesea întoarsă în interior împotriva propriei persoane. Înverșunarea noastră
este combustibilul mișcării noastre și când ne întâlnim, recunoscându-ne
identitatea față de noi înșine și față de ceilalți, vom fi făcut primul și cel
mai important pas în a riposta împotriva celor care ne oprimă.
